Dragoslavele, un loc binecuvantat de Dumnezeu
În această minunată toamnă, am revăzut locul iubit al copilăriei mele, al vacanțelor la ”bunica”, luminate de amintirile vii ale moșilor mei buni si blânzi, coborâți parcă din povești.
După Brasov, pe vechiul drum al Branului, am trecut munții spre Câmpulung, pe trecătoarea spectaculoasă, de înalțime, însotiti de panorama sublimă a munților. Vechile sate Fundata, Moeciu, Șirnea, cu aspect alpin și o nota ușor cosmopolită, de turism rural viguros, abia ascundeau totuși eternitatea plaiurilor înalte, casele specifice zonei, ritmurile vizuale cunoscute și recunoscute pentru grandoarea sentimentului trait de orice călător. Poate că timpul, în frumusețea parcurgerii unui peisaj muntos, etern, se încarcă cu alte valori, primind parfumul veșniciei noastre, a sacralitații vieții și istoriei noastre românești.
Fotografii pe drumul Branului spre Câmpulung.
Dincolo de Podul Dâmboviței, de Rucăr, nu numai că mă simțeam și mai ”acasă”, dar verdeața ușor ofilită de toamnă și gama de culori aurii păreau încarcate de armonii blânde, asemeni peisajelor zugrăvite de Nicolae Grigorescu, un îndragostit de lumea musceleană, de oamenii și locurile plaiurilor dâmbovițene.
Biserica din Dragoslavele, cea aflată pe drumul vechi al negustorilor brașoveni, al armatelor din toate timpurile, era deschisă, primitoare, chiar dacă era luni dimineața. Ca o carte de istorie și de viață, am găsit creștini care mi-au povestit că este ziua primului ierarh al Țării Romanești, Mitropolitul Iachint, vrednic de pomenire ca sfânt…
Am admirat iconostasul vechii mănăstiri Sărindar din București (o parte din acesta), adus spre podoaba bisericii, pe la începutul secolului XX, de un preot întelept și bun din sat; pisania veche cioplită în piatră care atestă anul 1661 ca an de sfințire al bisericii, cu ctitorii ”Io Domn Grigore Ghica si Doamna Maria…. și ispravnicul Hagi Gheoca” (schiler-vames) în Dragoslavele.
Vechea pictură nu s-a păstrat.
Pe drumul spre Câmpulung, au trecut de sute de ani nu numai negustori și călători, dar și armate, războaie…. Iar anul 1916 a fost un an de încercare și de mari distrugeri, provocate de luptele crâncene dintre români (parte mușceleni din satele zonei) și armatele germane, care au fost nemiloase nu numai cu oamenii satului, dar și cu bisericile și obiectele de valoare, cu cărțile vechi, cu arhivele satului… Așa că biserica aceasta are (înca) o pictură foarte frumoasă în stil neobizantin (1929), cu portretele ctitorilor, Prințul-Rege Mihai (portretizat copil, frumos) și portretul Patriarhului Miron Cristea (primul patriarh al României Mari).
Timpul a ramas pe loc, nu s-a atins nimeni de pictura acestei biserici. Toate icoanele din biserică marturisesc minunat grija față de un patrimoniu care este creat de obștea satului. Mi-au aratat și un Sfânt Nicolae, o icoana impresionantă, cu puteri minunate, venerată în toată zona Mușcelului. (Poate veți simti ceea ce am simtit și eu, dacă primiți ”privirea” extraordinară a lui Sfântului Nicolae). De altfel, zona și cimitirele din sat au morminte ale eroilor români, îngrijite la fel de frumos ca și mormintele ostașilor germani căzuți și ei prin țara românilor mușceleni.
A doua biserică, Înalțarea Domnului, Inălțarea Domnului este situată în partea mai veche a satului.
Această biserică este ceva mai recentă, adică 1745 și ctitorită de sătenii-vameși ai satului. Aici, mi-am regăsit bunicii, unchii si matușile, de fapt, o mulțime de rude, tot satul, odihnind veghiați de cruci, lângă biserică, așa cum au și trăit de-a lungul multor zeci sau sute de ani.
Reședința de vară a Patriarhiei Române este situată pe malul Dâmboviței,un domeniu de câteva hectaredonat de obștea moșnenilor dragosloveni în 1927.
Fotografie veche,podul peste Valea Caselor în proximitatea bisericii Înălțarea Domnului.Prima casă este casa preotului Ion Răuțescu.În dreaptaprintre ultimele case era casa bunicilor Mihalache și Maria Catrinu.
Satul este și foarte frumos, deoarece mai păstrează stilul traditional de casă, cu pridvor deschis, cu stâlpi de lemn, cu acoperiș de șiță (șindrilă). Sunt multe case batrânești frumoase, cu pivnițe mari la primul nivel, locuite de câte un bătrân; sau închise, urmașii fiind plecati sau stabiliți la Câmpulung, la București… Dar sentimentul de autentic rămâne, formele de construcții moderniste, din beton și sticlâ, sunt discrete și puțin răspândite.
La sediul Obștei de Moșneni din Dragoslavele, forma de administrare a averii tradiționale a satului, (veche de multe sute de ani) atestată cu acte, victorioasă în procese de-a lungul istoriei până în zilele noastre, se simte pasiunea pentru moștenirea unor tradiții vechi, drepte, care reprezintă nu numai mii de hectare de padure sau fâneată, dar și un mod de a fi specific românesc în gospodărirea valorilor vieții, spirituale și materiale. Obștea sprijină școala din sat, primăria, bisericile și câte altele. Oamenii satului sunt deschiși, comunicativi, fie că își duc animalele la păscut, fie ca sunt funcționari la primărie, obște sau ii gasești în cimitir îngrijindu-si mormintele.
Dragoslavele, un sat cu o istorie străveche și care continuă să traiască după tradiții frumoase, cu obiceiuri autentice, moștenește și o civilizație folclorică valoroasă, cu tesături frumos colorate, cu motive stravechi și, mai ales, cu un costum tradițional plin de varietate și frumusețe. Sper ca imaginile să vorbească singure despre viața unui sat care continuă să se adapteze la cerințele vieții moderne păstrându-și valorile sale, autenticitatea creștina a culturii sale, moralitatea și demnitatea.
Margareta Catrinu, Cluj, 4 nov. 2
